29 ianuarie 2014, al doilea val de coduri colorate de ninsoare

Săptămâna trecută, cam pe vremea asta, vedeam peste tot anunțate codurile galbene și portocalii de ninsoare. Vine iarna, îmi zic, dar fără să dau prea mare importanță. Timp de 18 ani am văzut în Odorhei, de unde-s eu de loc, tot felul de ierni. Ba cu -30 de grade, ba cu viscol de abia puteai merge pe stradă, ba cu valuri mari de zăpadă. Sincer să fiu nu țin minte să se fi închis vreodată școlile, dar asta-i altă poveste.

Și așa m-am încumetat să plec eu vineri spre casă, cu gândul că mă întorc eu duminică, n-are cum să fie iarna asta atât de iarnă. Din contră. Duminică mi-am dat seama că n-am cum să plec decât dacă vreau să fac vreo 15 ore pe drum cu trenul. Am zis că plec luni. Aceeași poveste. Și m-am întors marți în București.

În toată perioada asta am văzut sute de fotografii cu iarna din capitală. Îmi părea rău într-un fel că n-am fost atunci în București să fotografiez „iadul” de care se vorbea la toate televiziunile. Dar m-a înseninat la față când am văzut că toate codurile colorate vor fi reluate miercuri. Mă și imaginam aproape singur pe străzi prin viscol fotografiind de zor în stânga și dreapta. M-am dus cam departe cu imaginația, ce-i drept.

Ieri pe la 11 înainte de prânz cum am văzut că se întețește viscolul am zis că-i momentul primei încercări. Am mers în spre Piața Domenii, iar apoi m-am întors cu tramvaiul al cărui număr nu-l văzusem mai spre centru. Ajunsesem acolo cu puțină treabă și am zis s-o iau la întoarcere în ce direcție m-o duce primul tramvai care vine. Nu-i văzusem numărul, așa că n-am avut o direcție anume. Am văzut apoi pe aparatul pentru scanarea abonamentului că sunt pe linia 45, dar tot aia-mi era că nu știam traseul.

Așa am ajuns pe Bulevardul Ion Mihalache, în Piața Victoriei, pe Calea Berzei și apoi în Gara de Nord. Perfect, îmi zic în gând. Chiar voiam să fotografiez gara în viscolul de acum. Am intrat în gară imediat după ce ajunsese un tren de la Buzău. Am avut noroc și i-am fotografiat și pe oamenii care abia se țineau pe picioare. Au fost câteva rafale chiar puternice.

În rest era pustiu pe peroane. Pustiu. Am traversat toate căile ferate. Nici nu mă mir că durează mult până intră trenurile în gară. Zăpada pe căile ferate îmi ajungea până la genunchi. Am profitat de situație și am mai făcut câteva fotografii. În drum spre casă viscolul s-a mai întețit, întorcându-mă totuși cu speranța că spre seară vremea se va color conform codurilor în vigoare.

Am ieșit apoi pe la 7 și jumătate seara la fotografiat din nou. În Piața Sudului, de unde am pornit, nu ningea prea tare, dar vântul îți cam dădea bătăi de cap dacă stăteai pe loc. M-am hotărât să merg cu metroul până la Piața Romană și de acolo să pornesc la pas până la Unirii. Sigur prind eu viscolul puternic pe ditamai bulevardul Magheru.

L-am prins, ce-i drept. Dar nu de prea multe ori. M-am pus pe scările rulante să ies de la metrou și văd scena din fotografia de mai jos. Am scos repede aparatul, l-am reglat uitându-mă scurt la exponometru și am fotografiat.

Am pornit apoi pe Bulevardul Magheru spre Universitate. M-am întâlnit de câteva ori cu viscolul. Dar mai des m-am întâlnit cu zăpada de pe trotuare, care-mi ajungea lejer până la genunchi în multe locuri. Parcăm mergeam în tranșee. Iar între trotuar și stradă mai era un munte de zăpadă de cel pun un metru sau un metru și jumătate. Sigur n-aveai cum să cazi în stradă, oricât de puțin te ținteau picioarele sau oricât sânge aveai în alcool. N-aveai cum.

M-am încumetat, am „escaladat” un munte de zăpadă, am traversat pe unde-am prins și am mai profitat de valul de zăpadă care venea ca să mai fac câteva fotografii. În drum am mai găsit și un copil fericit că l-a lăsat tatăl lui să urce pe un morman de zăpadă.

Apoi am intrat în Centrul Vechi unde am mers în permanență cu un munte de zăpadă în stânga și unul în dreapta. Dar viscolul, unde-i viscolul? În mare parte era zăpada adunată de acum câteva zile. După tot ce văzusem și citisem m-așteptam să mă prindă o ninsoare puternică și să bată vântul atât de tare încât abia să pot merge. Mă și gândeam oare cum o să-mi reziste aparatul. Îmi făcusem planuri că dacă ninge așa cum era anunțat o să stau câteva ore bune doar ca să prind „esența” codurilor. N-am prea avut noroc. Poate că o fi fost peste noapte vremea mai agresivă. Nu știu.

După aproape două ore în care am fotografiat aseară pe traseul de care v-am spus am ajuns la concluzia că nu-i rost de panică de data asta. Desigur, mă refer la București. Poate-s eu obișnuit cu altceva, poate că m-așteptam la „mai rău”, poate că-mi doream încă o dată primul val. Cert e că așa s-a văzut ziua de ieri prin fotografiile mele.

29 ianuarie 2014, al doilea val de coduri colorate peste București. 🙂