Îmi era dor să fotografiez un apus. Să merg, să aștept ca razele soarelui să cedeze locul nopții și să fotografiez tot acest moment de tranziție. Îmi era dor să stau așa, o oră – două, să fotografiez și să mă privesc către modul în care se transformă totul într-un timp foarte scurt.
Ajunsesem pe acest deal pe la ora 19. Soarele începuse deja să se ascundă după dealuri, iar umbra pe care o lăsa devenea din ce în ce mai mare și acoperea rapid cireada de vaci. Ciobanii începuseră să aducă vitele ușor, ușor către stână, iar totul începuse să se liniștească.
Singurul sunet care se mai auzea era al unui avion pornit parcă să ajungă exact la lună. A acolit-o, iar în câteva clipe era din nou acea liniște cumplită. Soarele tocmai apusese, iar una din primele zile de toamnă își anunța sfârșitul.
