Continuând seria articolelor din cadrul categoriei dedicate poegrafiei vă prezint de această dată o serie de fotografii crepusculare, fotografii în care razele soarelui capătă forme cel puţin interesante.
Totodată apusul fotografiat transmite starea de uşoară melancolie, stare accentuată tot mai mult de momentul în care se aşterne noaptea peste întreg pământul.
Apus…
Duminică. Nu-i nimeni pe alee,
Şi-n împietrita pace vesperală,
Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Altarul ei, un strat de orhidee.
Muiat în blânda florilor sfială,
Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Cele din urmă roşii curcubeie
Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.
Apune-apoi… Lin, una câte una,
Vin umbrele peste copaci să cadă,
Pân’ ce, târziu, din lac răsare luna.
Lumina-i rece scaldă palmierii,
Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Sorbim imensul cântec al tăcerii…
de Octavian Goga
3 comments
Ultimul vers: Sorbim imensul cantec al tacerii, contureaza tot si se potriveste bine cu imaginile. Linistea apune pe meleag..
Așa e… 🙂