Îmi place tare mult să conduc. De mic eram fascinat de asta și abia așteptam să fac 18 ani și să pot da de permis. Ba chiar am profitat la maxim de legea care zicea atunci că poți începe orele de școală cu câteva luni înainte de împlinirea vârstei. Am făcut în așa fel încât în ziua în care deveneam major primeam dovada cum că am obținut permisul de conducere.
Am avut noroc de doi instructori cum nu se putea mai buni: tata și instructorul școlii la care mă înscrisesem. De fiecare dată când mergeam cu mașina, tata-mi explica tot felul de lucruri. Ce se întâmplă când începi să patinezi, de ce trebuie să fii atent la bălțile de apă ca să eviți o acvaplanare și așa mai departe. Mă învăța să fac manevre în curte, să aproximez mai bine distanțele și, per total, să fiu sigur pe mine.
Cu instructorul, Andras, aceeași poveste. Țin minte că în prima oră de condus, după ce am ieșit din oraș, eram tentat să merg cu viteză din ce în ce mai mare. 50, 60, 70, 80, 90. Mă uit în dreapta, instructorul nu reacționa deloc. La un moment dat mă întreabă dacă-mi place. Mai trece puțin timp și-mi spune că e suficient și că o să revenim la viteze mai mari pe măsură ce trecem prin orele de condus.
L-am întrebat de ce nu mi-a zis asta de la început, iar răspunsul lui mi-a fost o lecție tare bună: „dacă nu mergi cu mine așa, oricum ai să fii curios să conduci tare după ce iei permisul; așă că mai bine încerci cu mine în dreapta, pregătit să intervin, decât să experimentezi de capul tău”. Toate orele de condus au fost cu câte o lecție care m-a ajutat tare mult.
Am ajuns azi, în aproape 5 ani de atunci, la aproape 150.000 de kilometri conduși prin toată țara. Repet, îmi place tare mult să conduc și profit de asta ori de câte ori am ocazia să mă urc la volan.
Așa se face că în weekend, ajuns acasă, am făcut cu tata câteva ture pe drumurile pe care am condus prima oară după ce am luat permisul. Dacă instructorul mă învățase tare bine cum stă treaba în oraș și în afara lui, dar pe drumuri asfaltate, tata a avut grijă să-mi inducă „microbul” mersului pe coclauri. Așa că după ce am luat permisul mergeam săptămânal pe dealurile din jurul satului. Cu Loganul, nu cu vreo mașină de off-road. Suficient însă cât să-mi dau seama de tot felul de lucruri.
De data aceasta, cu ajutorul celor de la Autonom, am ajuns acasă cu o Dacia Duster. Când am văzut în actele de închiriere că e un Duster 4×4, mi-au sclipit ochii cu gândul la drumurile din jurul casei. N-au trecut multe ore după ce-am ajuns acasă și-am și pronit cu tata pe coclauri.
M-am relaxat în următoarele două ore cât pentru câteva luni bune. E drept c-am și petrecut apoi vreo oră spălând mașina. Dar a meritat din plin.
Mi-era dor de-acasă. De peisajele care m-au învățat să fotografiez și de drumurile pe care-am învățat să conduc. De ai mei. Mi-era dor!
