Îmi doream să vizitez Dobrogea de mult timp. Am ajuns mai pe îndelete acum doi ani, însă tura de atunci m-a făcut să-mi doresc și mai tare să revin. Așa c-am fugit de curând două zile din București cu destinația Dobrogea. Plănuisem un tur de o zi și jumătate – de fapt, chiar 24 de ore de când am ajuns în zonă și până când am plecat de la Cheile Dobrogei, ultimul obiectiv, spre București.
Așa că dacă vreți să vedeți o parte din zonă, dar n-aveți foarte mult timp la îndemână, turul pe care l-am făcut și de care am să vă povestesc s-ar putea să vă fie de folos.
Traseul pe care l-am făcut a însumat aproximativ 800 de kilometri, trecând prin:
- Prima zi (am plecat la ora 14 din oraș): București – Cernavodă – Rasova – Ion Corvin – Lacul Vederoasa – Ion Corvin – Peștera Sfântului Andrei – Cetatea Adamclisi – Medgidia – Mamaia, unde am înnoptat;
- A doua zi (am pornit dimineața la 9, iar la 6 seara am plecat din Chei spre București): Mamaia – Constanța (Faleza Cazionului) – Cetatea Histria – Portul Jurilovca – Cetatea Enisala – Pădurea Babadag – Baia – Panduru – Fântânele – Cogealac (un traseu incredibil de frumos pe dealurile dobrogene, printre eoliene și lanuri de rapiță) – Cheile Dobrogei – Mihai Kogălniceanu – A2 – București;
Deși-s puțin pe 24 de ore petrecute pe meleaguri dobrogene, timpul a fost suficient, într-un fel sau altul, cât să apucăm să vedem în tihnă frumusețile zonei, cu tot cu vizitat + plimbări prin anumite zone.
O parte bună din traseul făcut în apropierea malului mării îl puteți vedea în această fotografie, surprinsă o săptămână mai târziu, din zbor. Vedeți în imagine partea de nord a litoralului, începând cu Mamaia și continuând cu Histria, Lacul Razim, Sinoe și Sfântul Gheorghe.
Fiat Tipo (DAB Auto), partenerul auto al călătoriei: 1,3l MultiJet 95CP Opening Edition
Ei, și așa cum spuneam încă din titlu, am făcut toată această călătorie la bordul noului Fiat Tipo (de la DAB Auto), un sedan care a câștigat premiul BestBuy Car 2016 și care reușește să mențină un foarte bun raport preț/calitate. Spun asta pentru că în comparație cu alte modele similare pe care le-am condus și le-am fotografiat, la Tipo am găsit o atenție mai mare acordată detaliilor, finisajelor și dotărilor prezente chiar și pe modelele cu echipare de bază.
În dotările standard ale mașinii găsești aerul condiționat, servodirecție Dual Drive cu funcție City („slăbește” volanul în oraș, iar mașina devine mai ușor de manevrat), sistem Follow me Home (aprinde faza scurtă și stopurile atunci când blochezi sau deblochezi mașina), sistem My Car (personalizarea meniuliu din bord și a altor parametri), sistem Smart Fuel (nu mai trebuie să dezfiletezi capacul ca să alimentezi, are o clapetă „smart” care etanșeizează rezervorul, dar permite în același timp accesul rapid al pompei de combustibil), portbagaj cu deschidere din interior.
În ce privește siguranța, toate modelele de Fiat Tipo sunt dotate cu sisteme ABS + EBD, ESP + BAS, airbag-uri pt. șofer și pasager, senzor de monitorizare a presiunii din pneuri (foarte util!), sistem antiincendiu. Lista dotărilor continuă, acestea fiind doar câteva dintre cele mai reprezentative. De remarcat e că și modelul de bază vine cu jante din oțel de 15 inchi cu pneuri de 195/65.
Modelul condus de mine a fost unul cu motor diesel, de 1,3l, MultiJet, propulsat de 95 de Cai Putere și cu dotări din pachetul Opening Edition: pe lângă cele de mai sus, am regăsit senzorii de parcare, geamuri electrice față/spate, comenzi audio pe volan, mânere cromate, faruri de ceață, cotiera anterioară, jante din aliaj de 16 inchi.
Despre cum m-am înțeles cu mașina vă voi povesti pe parcursul călătoriei. Să pornim la drum! 🙂
–
Descoperă Dobrogea în două zile și 800 de kilometri
Așa cum spuneam, călătoria am început-o sâmbătă după-masa când am pornit din București, pe autostradă, cu direcția Cernavodă și apoi Peștera Sfântului Andrei, despre care am tot auzit în ultima vreme și pe care ne-am dorit să o vedem, cu atât mai mult cu cât era și într-o zonă extrem de frumoasă.
Ieșind de pe autostradă chiar în dreptul localității Cernavodă, am dat de-o zonă înaltă, cu multe dealuri cu vii și livezi, mărginită de Dunăre, fiind foarte aproape de locul în care se desparte în două brațe, lângă satul Izvoarele. Am mers o vreme ghidați de Waze, însă la un moment dat am părăsit asfaltul pentru niște drumuri pietruite care ne aduceau chiar aproape de malul Dunării, acolo unde l-am găsit pe Ionuț împreună cu părinții lui. Ieșiseră la pescuit, iar primul pește îl prinsese chiar el. Ionuț are 8 ani, îi place să pescuiască și era bucuros că începuse chiar atunci vacanța de Paște.
Zona, așa cum ziceam, era spectaculoasă. Și-am avut și norocul să o vedem pe o vreme chiar bună, în comparație cu ce se anunța să fie. Toate aplicațiile ne ziceau că plouă de numa sâmbătă și că duminică o să fie chiar mai rău. Am pornit așa la noi, însă cu mult noroc în spate, dovadă că ploaia nu ne-a prins decât duminică, și-atunci nu foarte mult.
Priviți câteva imagini cu zona, făcute în preajma localitățiilor Cochirleni, Rasova, Vlahii, Aliman și Ion Corvin. Tot aici e și Lacul Vederoasa (împreună cu multe alte lacuri din zonă – malul acesta al Dunării numără mai bine de 7 lacuri măricele de la intrarea în țară și până în Cernavodă), acolo unde am văzut o lebădă desprinsă parcă dintr-un tablou.
Aici am simțit și confortul mașinii pe drum mai puțin prietenos. În fața noastră mai erau câteva mașini cu garda mai joasă care-i cam zgâlțâiau pe oamenii de dinăuntru. N-a fost și problema noastră. Tipo-ul e destul de înalt, confortabil pe drumuri cu multe denivelări, cu o suspensie suficient de rigidă cât să nu simți că te faci una cu drumul, însă în același timp suficient de moale cât să facă gropile „mai line”.
De aici ne apropiam deja de Peștera Sfântului Andrei și Mănăstirea cu același hram. Am găsit un loc incredibil de liniștit, unde singurele sunete care se auzeau erau cel al izvorului din apropiere și al găinilor din gospodărira mănăstirii. Din păcate, n-a durat așa pentru mult timp.
Deși-i un loc unde-ai zice că te-ai putea abține din a face gălăgie pentru câteva minute cât stai acolo, nu-i chiar așa. Am dat de mame care-și certau copiii că nu făceau cruce cum trebuie (și țineau toată morala cu cerutul de scuze chiar în mijlocul peșterii), de oameni care „testau” toate locurile în care se putea sta jos în peșteră, de telefoane care sunau în neștire și, bineînțeles, de selfie-uri cu altarul. Căci, nu-i așa, e locul perfect.
Am plecat după câteva minute cu un gust amar, însă cu bucuria c-am văzut locul. Peștera e spectaculoasă, deși nu-i foarte mare. Are un turn care pornește din ea și se vede pe vârful dealului de deasupra ei. Se spune că aici, în zona peșterii, a crescut Sfântul Apostol Andrei și a creștinat primii oameni.
Mai departe am plecat spre Adamclisi, unde a avut loc una dintre cele mai importante bătălii din războiul daco-roman, la finalul anului 101 și început de 102. Bătălia s-a încheiat cu o victorie romană, Traian și armata lui avansând de aici mai departe spre Sarmizegetusa. Cetatea Adamclisi a devenit pe atunci orașul Tropaeum Traiani. Denumirea actuală a căpătat-o după ce a fost acaparată de turci, devenind Adam Clisi sau, în traducere, Biserica Omului. Era pe atunci cea mai mare așezare umană din Dobrogea.
Nu există o taxă de intrare, dar nici vreun ghidaj de vizitare, așa că singurele informații ți le iei ori de pe internet, ori – foarte puține – de pe panoul învechit de la intrarea din cetate. Am găsit mulți oameni care o vizitau dar, surprinzător, mai multă liniște decât mai devreme.
Așezarea cetății îți oferă o priveliște frumoasă de jur împrejur. O vedere de ansamblu a locului o ai în momentul în care ajungi în partea de jos a cetății și-i vezi zidurile exterioare.
Aici am găsit și doi gușteri, viu colorați, pe care i-am văzut fix cât să le fac o fotografie cu aparatul (aveam pus obiectivul de 14mm, deci n-a fost cea mai bună alegere) și una cu telefonul.
Ziua am încheiat-o cu drumul spre Mamaia, pe parcursul căruia am avut parte de-un peisaj superb în lumina apusului. Rapița-i de mare efect în perioada asta, iar de prinzi i-o vreme bună se vede incredibil de frumos.
Sfârșitul de zi ne-a prins cu un apus pe care nici nu l-aș fi visat dimineață, când uitându-mă pe prognoză părea să fie o ploaie torențială spre seară. În altă ordine de idei, inspirată foc ideea pontonului în mare din Mamaia. Are, cred, vreo 200 de metri lungime, poate chiar mai mult, și-ți dă o senzație tare faină când ești deasupra mării, la o distanță măricică față de țărm.
Tot aici am venit și a doua zi dimineață ca să pozez răsăritul. La 6 fără un pic eram pe plajă unde am găsit mai mulți oameni decât cu o seară înainte când era aproape pustiu.
–
Înainte de drumul spre partea de Nord a Dobrogei am trecut pe lângă Cazinoul din Constanța, acolo unde ne-a și prins o ploaie zdravană. Sper să fie restaurat cât mai rapid cazinoul căci este, cu siguranță, una dintre cele mai frumoase clădiri de la noi din țară.
Următoarea destinație: Cetatea Histria. A fost cel mai vechi oraș atestat pe actualul teritoriu al României. A fost întemeiat de coloniștii greci în secolul al VII-lea î.Hr. (657) și servea drept port la Marea Neagră. Un mileniu mai târziu a fost distrus în întregime, rămânân în continuare însă un monument al istoriei.
Actualul muzeu de lângă cetate cuprinde obiecte vechi de mai bine de 2000 de ani. Am văzut aici printre cele mai vechi unelte confecționate pe teritoriul orașului de-a lungul timpului. Merită să petreci măcar jumătate de oră, o oră, în interiorul cetății, iar apoi al muzeului și să citești cu atenție descrierile care, cel puțin în interior, sunt frecvente și complete.
După ce parcugeți la pas suprafața cetății, vă recomand să vă apropiați de malul lacului Sinoe, acolo unde veți avea o priveliște greu de descris în cuvinte. Imaginea de mai jos îmi pare desprinsă din Naufragiatul sau dintr-un fragment din Robinson Crusoe. În realitate zici că nu are nicio legătură cu vremurile pe care le trăim și ești complet deconectat de ce-i în jur. De fapt, în jur nu mai e nimic în afară de peisajul ăsta mirific. Și tocmai ăsta-i este farmecul.
Să fiți, însă, cu ochii în patru la ce e în jurul vostru. Și mă refer la șerpi. Se zice că în zona în care se află și Cetatea Histria trăiesc mai multe specii de șerpi. Acum doi ani, când am ajuns prima oară aici, am căutat șerpi ca să-i fotografiem. Două ore și niciun șarpe.
Acum, întorcându-ne de la malul lacului spre cetate, Oana a fost cât pe ce să calce pe un șarpe, de bine ce era camuflat în iarba udă de ploaie. Aflam apoi de la Doru Panaitescu că e un Șarpe Rău, așa-i zice numele (Dolichophis caspius). E unul dintre cei mai mari șerpi de la noi din țară, poate ajunge și până la 2m lungime (exemplarul văzut de noi avea cu siguranță minim 1,5m), nu e veninos, în schimb poate deveni agresiv și ataca rapid în special zona feței sau a mâinilor.
Al nostru a fost calm și a stat chiar și la câteva fotografii. Recunosc, însă, că mi-a fost teamă să mă apropii mai mult de el.
De aici am pornit direct către Jurilovca, unde n-am zăbovit însă prea mult din cauza vremii. Am aflat însă că de aici se ajunge relativ ușor cu barca la Gura Portiței. Noi ne-am continuat drumul spre Cetatea Enisala, pe care-mi doream să o văd de câțiva ani.
Cetatea, poziținoată pe cel mai înalt deal dintre lacurile Babadag și Razim, este un adevărat spectacol. Noi am vizitat-o la urcare, iar la coborâre am ales să parcurgem traseu de pe versantul din jurul ei, de unde întreaga zonă se vede într-un mare fel.
Cetatea a fost construită în secolul al XIII-lea și a servit drept punct cheie în sistemul defensiv al Țării Românești. Denumirea cetății provine de la cuvântul turcesc „yeni” (nou) combinat cu cel dobrogean, „sale” (așezare). „Așezarea Nouă” e de-a dreptul spectaculoasă. Iar după ce o vizitați, dați o fugă și pe drumurile din împrejurimea ei, cele neasfaltate. Sunt într-o stare bună și vă duc pe locuri de unde ai o vedere de ansamblu a întregii zone, atât înspre Nord, cât și-nspre Sud.
Enisala poate fi vizitată de marți până duminică, de la 9 dimineața la 17 după-masa, taxa de intrare fiind de 10 lei.
Înainte de următoarea oprire am luat o pauză de masă la Doi Iepurași, un han la doar câțiva kilometri de Enisala, unde mâncarea tradițională are gustul de-acasă, iar prețurile-s cu mult sub cele de pe litoral. Am mâncat o foarte bună ciorbă de fasole cu afumătură, iar apoi un crap la grătar delicios. Altădată am încercat și ciorba de pește care, deși nu-s mare fan al ei în general, mi-a plăcut mult.
Cu puterile redobândite am plecat spre Cheile Dobrogei pe un traseu pe care mi-l recomand cu cel mai mare drag. Trece prin satele Baia – Panduru – Fântânele – Cogealac și străbate o bună parte din „ținutul eolienelor”. Peisajul pare desprins dintr-un film SF de acum mulți ani. E plin de eoliene care „răsar” din lanuri de grâu ori rapiță, iar drumul se întinde cât vezi cu ochii. La un moment dat ai să treci și pe sub o cale ferată, printr-un tunel în arc, incredibil de frumos.
Priviți cum a fost drumul până în chei.
FOTO DE PE DRUM
Ajunși în Cheile Dobrogei am fost întâmpinați de zeci de popândăi care ba ieșeau de printr-un tunel, ba intrau în altul și tot așa. I-am fotografiat o vreme, iar apoi ne-am cocoțat pe dealurile din împrejurimi. Locul – unic pe întreg terioriul României și cu atât mai special pe cel al Dobrogei – e de-a dreptul spectaculos. Rezervația Cheile Dobrogei se întinde pe o suprafață de 285 de hectare, regăsindu-se în pereții calcaroși ai formațiunilor muntoase specii de fosile unice în țară și foarte bine conservate. Rezervația găzduiește și peșterile „La Adam” și cea a „Liliecilor”, cunoscute pentru speciile de plante din interior.
De treceți prin Dobrogea, musai să veniți și aici. Locul e un spectacol, așa cum ziceam mai sus, fără să exagerez.
Am ajuns înapoi în București puțin după lăsarea întunericului. Trecuseră 30 de ore de când pornisem din București cu o zi în urmă, însă simțeam c-am văzut locuri cât pentru o vacanță cu acte în regulă. Cu siguranță am să revin în Dobrogea. Cât mai curând. Și sper ca în vară și în Delta Dunării, pe care-mi doresc să o văd tot așa, de foarte mult timp. Încep să devin din de în ce mai atras de zona pe care până acum câțiva ani nu o credeam atât de spectaculoasă.
M-am bucurat mult să fac această călătorie cu noul Fiat Tipo, care s-a dovedit să fie un partener de drum de nădejde. Suficient de confortabil pe toate tipurile de drum, cu un motor vâjneț dacă-i bine ținut în frâie, dar atent la consum (am scos o medie de 6,4l/100km, în condițiile în care am mers suficient pe autostradă, dar și-n oraș, și-am condus mai sportiv pe alocuri), noul Tipo poate fi o alternativă foarte bună pentru cei care vor un sedan cu un raport preț/calitate ca atare.
Și, recunosc, n-arată deloc rău pentru o mașină dintr-un segment în care atenția la detaliile de design nu-i chiar cel mai important aspect.
Thanks for the drive, Tipo! Hope to see you soon! 🙂
