#Goodyear4x4: Off-road pe zăpadă și gheață

„Poate cea mai spectaculoasa din cele 4 excursii, datorita traversarii de trei ori in doar doua zile a catenei carpatice. O incercare grea pentru orice 4×4, mai ales in sezonul rece”, spunea Doru înainte să începem tura. Nu eram foarte încrezător însă în vremea de-afară. În București mai degrabă ploua decât să ningă, iar pe prognoze nu se anunța prea multă zăpadă în zona Vrancei unde urma să mergem. Dar se pare că dacă-ți dorești ceva cu adevărat se îndeplinește.

Așa se face că în prima dimineață a aventurii, cea de vineri, a început să ningă. Și ningea zdravăn de tot! Eram în Lepșa, Vrancea, iar de acolo urma să traversăm Carpații de trei ori în următoarele zile. Am pornit așadat la drum cu bucuria că ninge și c-o să vedem peisaje frumoase de iarnă. Dar și că o să avem în fiecare zi o surpriză din partea vremii. Veți vedea de ce.

Prima zi: Lepșa – Târgu Secuiesc – Vama Buzăului – Lepșa

Acesta a fost traseul primei zile. Am pornit pe la 9 dimineață din Lepșa cu direcția Târgu Secuiesc. Traseul e tare frumos, iar drumul e bine făcut. Mai sunt câțiva kilometri neasfaltați, dar se poate merge fără nicio problemă. Merită să treceți pe-acolo, mai ales iarna datorită peisajului.

Din Târgu Secuiesc am mai mers puțin, iar apoi am făcut stânga spre Vama Buzăului, unde înainte de off-road-ul propriu-zis ne-am oprit la Valea Zimbrilor, un loc în care trăiește o populație mare de zimbri. Aici i-am cunoscut pe Ionică și Mitică, zimbrii celebri ai locului.

Iar apoi am intrat pe off-road. Urma să traversăm încă o dată Carpații, acum de la Nord la Sud, iar apoi să revenim la Lepșa prin Buzău. Mașinile cu care am făcut aventura Goodyear 4×4 au fost trei Mercedes-Benz ML-350 oferite de Țiriac Auto, care s-au dovedit a fi paretnerul de încredere, mai ales datorită cauciucurilor cu care erau echipate, dar și sistemului DSR de care-am să vă povestesc mai târziu.

Prima parte a traseului a fost destul de lejeră. Încă nu era zăpadă atât de multă și mergeam în continuare pe macadam. Până când am început să urcăm. Zăpada n-a mai fost de 1-2 centimetri. Ajungea deja la mai mult de 15. Iar urmele pe drum n-au mai fost nici ele. Nu mai trecuse nimeni pe acolo înaintea noastră și era greu să-ți dai seama unde-i drumul și unde-i șanțul. De șleaurile de pe drum nici nu mai era vorba. Le simțeai abea când intrai în ele.

Dar n-a fost o problemă pentru niciuna dintre mașini. Eu am călătorit cu mașina pilotată de Răzvan Baciu, alături de Elena Cîrîc în calitate de copilot. Am călătorit tare bine împreună și am simțit mai ușor peripețiile prin care urma să trecem. Tot împreună am cunoscut și specia Asafteiu de plafon, așa cum a denumit-o Elena în manualul de enciclopedie umană, datorită ieșirilor în exces pe geamul mașinii pentru fotografii. Cu ocazia asta am aflat că-mi place să fac panning mașinilor din față/spate din mers. 🙂

Să revenim la traseu. Deși cu multă zăpadă, am reușit să mergem fără probleme. Până la un moment dat când drumul din față era surpat și nu mai aveam pe unde trece. Abia încăpea un om să treacă pe-acolo, dar o mașină. Aici a început prima aventură. Eram trei mașini pe drum. Toate mari. Iar drumul extrem de îngust. Mai puteai face un pas la stânga și unul la dreapta, apoi se termina.

Ca să întoarcem mașini a trebuit să dăm cu spate, în ordine inversă. Noi eram prima mașină, așa c-am rămas ultimii la ieșit. Dar mai țineți minte șleaurile de care spuneam că nu se văd? Din cauza lor datul cu spatele n-a mai fost atât de simplu, i-a trebuit să trecem, așa cum zicea Doru, la o operațiune de recuperare, conform termenilor din domeniul off-road.

Ne-am folosit de șufe cinetice, șenile și tot felul de accesorii de siguranță care sunt extrem de utile într-o astfel de situație și am depășit momentul. Ne-am continuat drumul înapoi și am găsit la un moment dat o altă ieșire în aceeași direcție care ne-a adus exact unde ne propusesem.

A doua zi: Lepșa – Comandău – Penteleu – Lepșa

Dar aventurile nu s-au terminat aici. Știam că urmează o zi mai lejeră. Dacă n-ar fi fost traseul cu surprize, ziua chiar ar fi fost una lejeră. Dar care-i farmecul în ceva lejer? Off-road? Atunci off-road să fie!

Totuși, înainte s-ajungem la partea asta, chiar în fața noastră, cu vreun minut înainte să ajungem, un domn a ieșit cu mașina de pe asfalt și a intrat în șanț. Gândindu-ne că am fost la momentul și locul potrivit cu mașinile potrivite am vrut să-l ajutăm să iasă de acolo. Problema a fost că i-a cedat cârligul pentru șufă și nu am mai avut de ce să îl prindem.

Și-am zis asta până când am ajuns în Penteleu. Afară ba ploua, ba ningea, ba era ger. Rezulta o ploaie înghețată care acoperea tot. Din păcate și pământul, care avea un strat generos de gheață de abia te puteai ține pe picioare. Noi nu doar că trebuia să ne ținem pe picioare, dar trebuia să urcăm și coborâm pe-un traseu de 35 de kilometri cu trei mașini de peste două tone.

Dacă scăpai mașina nu mai aveai ce face. Nici unde să te oprești prea repede, nici cum să te oprești, nici cum să o scoți cu altă mașină. Eu n-am mai văzut așa gheață niciodată. Am avut însă noroc cu îndemânarea șoferilor, cauciucurilor care s-au prins de gheață cât de bine au putut, și sistemului DSR, de asistență la urcare/coborâre, care ținea mașinile la o anumită viteză (câțiva kilometri pe oră, 3-4-5, depinde de porțiune), în așa fel încât să nu alunece.

Și-am reușit să facem cu bine 35 de kilometri în aproape două ore și jumătate. A fost o experiență pe cinste, care s-a lăsat seara cu multe povești frumoase, în timp ce Doru și Mircea Panaitescu ne acomaniau cântând la chitară.

A treia zi: Lepșa – Canionul de sare din Meledic – București

Ziua a treia a fost mai lejeră, însă nu fără surprize. Am început-o cu o vizită în cheile Tișiței, aflate la 1 kilometru de Lepșa, iar apoi ne-am îndreptate spre „sare” .

În drumul spre Canionul de sare din Meledic am dat de-un drum înfundat fix într-o pantă destul de mare. Am repetat povestea datului cu spatele, însă de-această dată drumul a fost mult mai bun și nivelat, motiv pentru care n-am avut nicio problemă.

Am ajuns la canion înainte de apusul soarelui. El arată similar și pe timp de vară, un versant cu mai multe „râuri albe” formate din sare. Canionul e străbătut de-un pârâu și cu cât de avânți mai mult în el, cu atât pare din ce în ce mai mare. E la câteva minute de mers pe jos de la drum, așa că merită să treceți pe-acolo dacă sunteți în zonă. Ca reper puteți lua satul Lopătari.

–

Aventura noastră s-a încheiat cu drumul spre București. Am avut trei zile pline de experiențeca la carte, pe care n-am să le uit și în urma cărora am ce povesti. Dovadă-s cuvintele de mai sus. 🙂