De mic îmi doream să zbor. Priveam pe cer avioanele și speram că la un moment dat o să-mi vină și mie rândul să mă urc în vreunul din ele. De fapt cred că e visul sau dorința fiecărui copil, să zboare. Când creștem așteptările noastre nu mai sunt atât de mari. Sau nu ne mai punem dorințe la fel de puternice și transformă visele din copilărie în banalități pe care le trecem cu vederea.
Eu am reușit să zbor prima oară în 2011 și asta datorită lui Călin Manea. Am zburat atunci preț de două ore peste Brașov și zonele din împrejurimi și am fost captivat de tot ce am văzut. Nu știu dacă am dezlipit aparatul de la ochi mai mult de câteva minute. Și atunci să schimb cardurile. Mâncam peisajul din priviri prin vizorul aparatului și încercam să-l prind cât mai bine în fotografii.
Am fost fascinat de ce înseamnă zborul. De ce înseamnă fotografia aeriană. Și atunci mi-a venit ideea proiectului Zbor peste Transilvania. A urmat o perioadă de planificare a proiectului, apoi realizarea blogului și așa mai departe. În decembrie 2011 am dat drumul oficial proiectului și am dat startul zborurilor prin toată Transilvania. Mai zburasem încă o dată de când am început să pregătim proiectul, așa că aveam deja două zboruri la activ, alături de materialele de început.
Multe din fotografiile realizate au strâns reacții pozitive și de admirație, fapt care mi-a dat impulsul să depășesc orice alt impediment. Am auzit totuși de câteva ori persoane spunându-mi că e simplu și frumos să faci fotografii din avion. Ai peisajul în față, ai perspectiva aeriană, tu trebuie doar să declanșezi. E frumos, într-adevăr. Am rețineri însă în a spune că e simplu.
Haideți să vă povestesc puțin despre una din primele greutăți pe care le-am întâmpinat. Dădusem drumul proiectului și voiam să fotografiem munții, dar pe timp de iarnă. Munții și orașele din partea de Sud a Transilvaniei. Programasem zborul la începutul lui ianuarie. Timp de două luni – repet, două luni – nu ne-am putut ridica de la sol din cauza vremii. Eram în continuu cu ochii pe prognoze. Stabileam data, dar cu zi înainte se strica iar vremea. Și tot așa.
Asta a fost prima greutate. Apoi vă închipuiți cum e un zbor de iarnă? Fără geam? La 1 metru de elice și cu -30 de grade la sol? 🙂
Apoi au mai fost perioadele în care bătea vântul atât de tare încât practic stăteam pe loc. Nu reușeam nici cum să ne luăm o poziție în așa fel încât să putem fotografia ce ne propusesem.
Ca să nu mai zic de norii care apăreau din senin și care limitau dintr-o dată perspecitvele. Și mai ales când se întâmpla asta și nu puteam zbura jos.
Off-road cu avionul pare SF? Nu-i deloc așa. Să vedeți cum e aterizarea cu un avion ultra-ușor pe o pistă din pământ peste care a plouat în timp ce noi zburam.
Totuși s-a putut. Întotdeauna #sepoate. Trebuie doar să vrei. Vă voi povesti mâine despre cum am trecut peste toate aceste greutăți și cum am procedat în fiecare dintre situații. Ce-i drept le-am depășit cu multă adrenalină. Dar și cu multă satisfacție și voință. 🙂
