Este ora patru jumătate spre cinci. Cerul capătă o nuață aparte. La orizont se poate vedea deja o culoare roșiatică, iar în stânga, pe bulevardul Unirii spre Casa Poporului, se vede soarele cum se ascunde printre blocuri. E frig și parcă se lasă și mai frig. Oamenii se grăbesc din ce în ce mai tare să nu cadă în capcana vremii.
Din stânga vine autobuzul 117. Stația e plină, autobuzul devine și mai plin. Se oprește, ia călătorii și apoi pleacă. În continuare se aud claxoane pe fundal, se văd oameni care parcă nu mai au răbdare și sfidează semafoarele, se văd aburii ieșind din gura fiecărei persoane. E așa, ca o mare fugă. Toată lumea vrea să ajungă acasă. Toți vor să le fie mai puțin frig.
Privind în spre Biblioteca Națională vedem cum un stol de păsări și-a luat zborul de pe Dâmbovița înghețată și se învârte pe orizont într-un mod aparte, parcă necontrolat. Te uiți. Le privești. Și încerci să îți dai seama în cotro vor să meargă. Problema e că nu reușești. Așa că alegi să îți continui drumul. Timpul a trecut. Soarele deja a apus. În jur se vede orizontul într-o lumină superb. În rest, aceeași agitație parcă acum mai altfel se regăsește în orice direcție te-ai uita.
