De multe ori ajungem să fim îngropați în amintiri. Sau să ne îngropăm chiar noi înșine în ele. De multe ori ne gândim la ceea ce a fost și rămânem blocați în propriile noastre amintiri. Dar oare nu e prea mult? Are vreun sens să rămânem blocați în trecut?
Zilele acestea am observat că trecutul e contextul perfect pentru speranțele către viitor. În sensul că anumite întâmplări din trecut te pot încuraja să speri și să lupți cu putere pentru a le retrăi sau corecta în viitor. Trecutul e doar baza. Prezentul e momentul. Iar viitorul este reluarea trecutului.
Pentru că, inevitabil, realizăm anumite fapte fără să ne dăm seama. Pentru că, inevitabil, ele au legătură cu trecutul nostru, cu ceea ce suntem. Pentru că, de multe ori, viața e un cimitir de amintiri?
