12 ore pe ambulanță: O noapte din viața celor care ne salvează viața

Așteptam cu emoție să treacă prima parte a zilei. Știam că la 6 și jumătate seara trebuie să fiu la microstația de ambulanțe din sectorul 5. Urma o gardă de noapte. 12 ore petrecute alături de un echipaj de pe ambulanță.

Pe la 5:30 am ieșit din casă și am mers spre stația de tramvai. Aveam un nod în stomac. Nu era orice fel de emoție. Mi-e greu s-o descriu. Mă gândeam la cazurile care urmau, pe de o parte. Pe de altă parte mă gândeam la faptul că echipajul alături de care-mi voi petrece următoarele ore îi va ajuta pe acei oameni. Cumva lucrurile erau în balanță.

Tot drumul am așteptat cu nerăbdare s-ajung la microstație. Ajuns aici m-am bucurat să aflu că voi fi de gardă cu același echipaj cu care am fost și în ianuarie. Ei sunt eroii mei. Doctorul George Carniciu, asistenta Tomița Jianu și ambulanțierul Florin Popescu.

Mi-am primit vesta de voluntar și stăteam cuminte, parcă fără grai. Îmi venea să pun o mulțime de întrebări. Le știam răspunsurile, dar simțeam nevoia să trec prin aceeași „inițiere” ca la prima gardă. În tot timpul ăsta așteptam să se întoarcă ambulanța de pe teren, din garda de peste zi. Aceeași ambulanță. Numărul 500.

Ultimul caz pe care l-au avut doctorii din garda de peste zi s-a prelungit, motiv pentru care pe la ora 19:30 am pornit din microstație spre primul caz. Țin minte că-mi spunea asist. Jianu că atunci când ești pe ambulanță știi când pleci, dar nu știi când te întorci, tocmai din cauza faptului că poți avea parte de cazuri mai complicate pe care nu le poți abandona pentru simplul motiv că ți s-a terminat programul.

–

Vezi și fotoreportajul făcut în urma primei gărzi din ianuarie: 15 ore pe ambulanță – O zi din viața celor care ne salvează viața

–

Cele 12 ore de gardă sunt relative. Sunt cel puțin 12. Chiar recent, același echipaj a intrat de gardă la ora 6 seara și a ieșit abia a doua zi după prânz. Mai mult de 16 ore. Poate chiar 18. Avuseseră un transport medical de făcut pe ruta București – Târgu-Mureș – Zărnești – București. 18 ore în care în permanență ești în „priză”. O clipă de neatenție e suficientă ca să nu mai aibă pacientul o a doua șansă.

–

Spre primul caz am pornit la 19:30. Era un domn de 50 de ani cu melenă masivă. Asta înseamnă că defeca sânge, iar sistemul lui digestiv nu funcționa cum trebuie.

Strada pe care trebuia să ajungem era destul de îngustă, iar numărul casei a fost dificil de găsit. Erau câțiva copii care se jucau pe stradă și care strigau oferind câteva indicații.

„- Acolo pe dreapta-i nea X, acolo pe dreapta!”, spuse unul dintre copii. După ce am parcat în fața casei a venit spre noi.

„- Dacă nu vă spuneam eu nu-l găseați. Vă zic că nu-l găseați!”, spunea mândru că ne-a ajutat

Imediat după a venit un al doilea puști:

„- A murit? A murit nea X? A murit?”, insista parcă obsesiv.

În tot timpul acesta am luat echipamentul din ambulanță și am pornit să intrăm în curte. De aici dr. Carniciu și asist. Jianu i-au făcut pacientului verificările de rigoare, au identificat starea în care se află, i-au administrat anumite substanțe care să-i stabilizeze situația, iar apoi au luat decizia de a-l duce la spitalul Sf. Ioan.

Pornind spre spital, parcă soarele era cel care ne ghida. La un moment dat am mers vreo 5 minute cu soarele care intra pe geamul din spate al ambulanței, exact pe targa unde era pacientul. Starea s-a menținut stabilă până la spital, iar de acolo a fost preluat la urgențe.

–

Am stâns echipamentul în ambulanță, iar în față, la stație, dr. Carniciu:

„- 500 liber la Sf. Ioan. 500 liber la Sf. Ioan.”

Iar imediat ni s-a dat următorul caz. Transportul unui pacient de aici la spitalul C.C. Iliescu, la Fundeni. Pacientul suferise un infarct și fusese trimis către spitalul din Fundeni pentru operație.

În tot timpul în care echipajul intrase în spital să preia pacientul, eu am rămas la mașină. Lângă mașină, la intrarea în spital, un grup de oameni, rude între ei din câte am observat, discutau despre un pacient.

„- Trebuie să-l opereze. Dar nici nu-i operație, îi bagă ceva prin venă, îi scoate cheagul și gata.”, se aude de la unul din grup.

În același timp o doamnă izbucnește în plâns. Alături de ea și prietena ei. Atunci mi s-a făcut pielea de găină și pentru câteva momente fusesem blocat. Trăisem pentru prima oară un moment când cineva primește o astfel de veste.

Ca totul să meargă în aceeași direcție, când văd echipajul venind spre ambulanță cu pacientul pe targă, pacient care se întâmpla să fie exact același domn despre care discutau oamenii de mai devreme. Am simțit încă o dată starea de mai devreme, tocmai pentru că asociam emoțiile oamenilor cu persoana care ei sperau să fie bine.

Și așa a și fost.

Pe drumul spre Fundeni pacientul s-a făcut mai bine. Mult mai bine. Am și vorbit pe drum, chiar destul de mult, iar domnul a fost tare deschis. I-am povestit și despre fotoreportajul pe care urma să-l fac. Când am ajuns la Fundeni starea lui era atât de mult schimbată în bine încât ulterior a fost necesară doar ținerea sub observație.

Miracolele, lucrurile bune se întâmplă.

–

„- 500 liber la Fundeni. 500 liber la Fundeni.”, îl aud din nou pe dr. Carniciu spunând în stație.

Înainte să continui am să fac o paranteză. Cât timp așteptam următorul caz asist. Jianu mi-a arătat pe telefonul ei un filmuleț cu fetița ei, Teodora, care participase la un concurs European de majorete și de unde s-a întors împreună cu echipa ei cu rezultate foarte bune. Am simțit așa că alea 2-3 minute în care ne-am uitat la spectacolul pe care l-au făcut că asist. Jianu s-a detașat de absolut tot și era plină de o fericire și bucurie sinceră pentru fiica ei. Bravo, Teodora!

„- Traumatism craniocerebral raportat de un echipaj de poliție pe Bulevardul Unirii!”, răspunde doamna de la centrală.

Primisem, așadar, următorul caz. Am pornit, iar în câteva minute am și ajuns, trecând printr-un București și-o noapte a muzeelor care a făcut ca orașul să fie și mai aglomerat.

Ajunși pe Bulevardul Unirii l-am localizat pe domnul rănit raportat de echipajul de poliție. Se lovise la cap. Cel mai probabil căzuse. Acum stătea pe o bancă. Era în stare de ebrietate și puțin recalcitrant.

„- Băi, eu mor! Eu mor!”, repeta în continuu.

Probabil că se lovise și la baza craniului, pentru că îi curgea sânge din urechea dreaptă.

La lumina unei lanterne aduse de ambulanțierul Florin echipajul i-a acordat primul ajutor. A urmat urcarea în ambulanță și stabilizarea pentru mersul la spital.

De aici a început o întreagă aventură. Tot drumul a opus rezisență și voia să se ridice din targă.

„- Băi, lăsă-mă că mor! N-auzi?! Lasă-mă că mor!”, repeta crezând că asist. Jianu îi face rău.

A fost nevoie să-l ținem tot drumul de mâini pentru că voia în permanență să se ridice și plece. După alte câteva minute am ajuns la Spitalul Universitar, iar de aici a fost preluat mai departe.

–

 (mai departe mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, veți vedea de ce)

„- 500 liber la Unveristar. 500 liber la Universitar!”, anunță dr. Carniciu prin stație.

Imediat am și primit următorul caz. Trebuia să transportăm un copil în vârstă de trei luni în incubator către spitalul Grigore Alexandrescu.

Pentru asta a fost nevoie ca mai întâi să luăm incubatorul de la stația centrală de ambulanțe de pe strada Mihai Eminescu. L-am luat, iar apoi am mers să luăm copilul.

Am ajuns și l-am văzut stând în salon. Ocupa mai puțin de un sfert din patul pe care era pus. Era o mână de om. Fusese născut prematur la 1,4 kilograme. Acum avea trei luni și luase deja în greutate. Ajunsese la 4 kilograme. Dar chiar și așa avea 6 diagnostice puse.

Ca să-l transportăm în incubator trebuia intubat. De aici și până la Grigore Alexandrescu dr. Caniciu l-a ventilat manual tot drumul. Și nu-i tocmai ușor să faci asta într-o ambulanță care, inevitabil, se mișcă oricum ai merge. Orice mișcare putea duce la scoaterea tubului cu care a fost intubat.

Am ajuns cu bine la spital, iar juniorul a fost preluat. Totuși, trebuia să-l mutăm dintr-o secție în alta.

„- Dragoș, haide să-l ducem pe copil în cealaltă secție!”, îmi spune ambulanțierul, Florin.

Știam că cealaltă secție e la vreo 200 de metri și că trebuie să trecem prin holuri înguste, lifturi făcute fix invers și așa mai departe și m-au apucat fiorii. Îl vedeam pe junior în incubator și mă gândeam la cum o să facem tot drumul ăla cu un doctor care să-l ventileze manual, de această dată unul de la spitalul la care ajunsesem.

Și de aici au urmat, probabil, cei mai lungi 200 de metri din viața mea. Am mers cu teamă, dar încredere, pe toată distanța asta. Mă uitam în permanență la copil. Îi vedeam mânuța în capătul incubatorului și-mi doream parcă să ajung cât mai repede și cât mai bine cu el la secția de terapie intensivă ca de acolo să fie preluat mai departe și să fie mai bine.

Pe hol o vedeam pe mama lui. Era cu o plasă în mână în care adunase, probabil, toate bagajele. Cu o plasă în mână și cu multe lacrimi în ochi.

La ora 2:15 am revenit la ambulanță. „Terminasem” cazul după aproape două ore. Două ore în care m-am gândit în continuu la junior și la cât de mult îmi doream să fie bine. Mă gândesc în continuare la asta.

UPDATE: Juniorul e mai bine. A fost detubat și nu mai are momente de apnee!

–

Ne îndreptăm spre microstația 5 de unde am plecat când am intrat de gardă. Asta se face când numărul de cazuri scade și nu ți s-a repartizat niciunul. Te întorci la „microstația mamă”, ca să o numesc așa.

Pe drum ni se spune în stație că un domn a făcut infarct pe aeroportul Băneasa. Noi eram pe la Unirii atunci.

Am pornit, iar în mai puțin de 10 minute am și ajuns. După anunțul care fusese făcut – reprodus după apelul de la 112 – îmi imaginam totul altfel. Din fericire n-a fost așa, iar pacientul era mai bine.

Fusese răcit, nu se simțea bine. Era agent de pază pe aeroport.Ajuns la cabinetul de acolo i-a fost făcut și un EKG indica faptul că există șansa ca pacientul să fi făcut un infarct.

I-au fost aplicat primele măsuri, însă pacientul a refuzat transportul la spital, care nu era oricum neapărat necesar în acel moment.

Revenim spre microstația 5 după alte aproape două ore.

–

Asta-i povestea celei de-a gărzi  pe ambulanță. Au fost circa 12 ore în care am trecut prin cinci cazuri. Fiecare diferite, fiecare cu povestea lor.

Am văzut de fiecare dată cum dr. Carniciu, asist. Jianu și ambulanțierul Popescu fac tot ce pot ca oamenii, pacienții, să se simtă mai bine. Începând de la suport moral, care-i extrem, extrem de important, și continuând cu cel medical. Nu pot să uit cum stând în ambulanță o ascultam pe asist. Jianu cum îi liniștea pe pacienți. Cum dr. Carniciu le spunea cu mult calm ce urma să se întâmple. Și cred că asta contează mult. Enorm de mult!

Vă mulțumesc pentru tot ce faceți! Vă mulțumesc!

–

Seria de fotoreportaje pe ambulnață va continua. Tocmai pentru că oamenii care ne salvează viețile merită și mai multă atenție. Și mai mult respect.

Până data viitoare, să avem sănătate!