O gardă pe ambulanță în care am învățat că doctorii nu vindecă doar trupuri

Vezi fotoreportajul făcut în prima și a doua gardă.

–

Era ora 6 când m-am trezit. Știam că urmează o nouă gardă pe ambulanță. A treia pentru mine. M-am trezit cu entuziasm și reținere în același timp. Aceleași senzații pe care le-am trăit de fiecare dată înainte să mă urc pe ambulanță. Deși poate suna ciudat, entuziasmul pe care-l aveam era pentru că știam că urma să-mi petrec o zi alături de oamenii care salvează vieți și, într-un fel sau altul, luam și eu parte la asta. Reținerea e evident de unde venea. Dar apoi urma iar entuziasmul care-mi spunea că oamenii alături de care voi fi vor salva vieți. Și nu vor vindeca doar trupuri, așa cum urma să aflu.

–

Am ajuns pe la 7 și un pic în Microstația din Sectorul 5, iar garda urma să o încep la 8. Și de această data, ca-n primele două gărzi, am fost alături de Doctorul Carniciu George, Asistenta Jianu Tomița și Ambulanțierul Florin Popescu. M-am bucurat mult să fiu din nou alături de ei. Ne-am obișnuit unii cu alții și ne e ușor să petrecem o gardă împreună. Când am făcut prima gardă mă tot întrebam oare cum o să fie când eu am să fac poze și ei vor face tot ce pot ca să îi salveze pe oameni. Mă tot întrebam dacă nu cumva se vor revolta pacienții.

Aveam tot felul de întrebări. Dar ei, prin felul lor de a fi, mi-au dat încredere și m-au ajutat, iar împreună am fost la fiecare intervenție fără ca pacienții și familiile lor să fie măcar puțin deranjante de faptul că se făceau și poze.

Vă mulțumesc frumos pentru acest lucru!

–

La 8 eram gata să pornim către primul pacient. Asist. Jianu verificase deja echipamentul medical din ambulanță și sesizase că mai era nevoie de morfină și că trebuiau înlocuite câteva medicamente care expiraseră. O parte din ele au fost luate direct din Microstație, iar pe celelalte urma să le luăm din Stația Centrală.

Între timp primim primul caz. E vorba de un tânăr de 17 ani care suferă de diabet și acuza o stare febrilă. M-am grăbit să judec și nu înțelgeam de ce ai chema ambulanța pentru o răceală. Îmi povesteau ambulanțierul că mai bine de 80% din cazuri nu sunt neapărat urgențe, însă chiar și așa oamenii apelează la 112. Urma mai târziu să înțeleg de ce.

Ajunși la adresă l-am găsit pe băiatul de 17 ani întins în pat, palid la față și destul de slăbit. O răceală puternică-l afectase, iar tratamentul pe care i l-a administrat echipajul a fost mai mult decât potrivit pentur a-i calma starea de moment. Totodată i-a fost prescrisă și o rețetă pentru continuarea tratamentului. Am aflat cu ocazia asta că niciodată nu trebuie luat Nurofen deodată cu Paracetamol, ci la intervale diferite, căci altfel se anulează efectul lor. Bine de știut!

Vedeam în ochii lui și ai părinților o stare de frică, de emoție. Aveau nevoie ca cineva să îi asigure că fiul lor o să fie bine și să facă și un prim pas în direcția asta.

–

Coborâm la ambulanță, dr. Carniciu completează actele în urma intervenției și așteptăm următorul caz.

„- 500, bărbat de 37 de ani cu dispnee acută. 500, bărbat de 37 de ani cu dispnee acută!”, se aude în stație. 500 era numărul ambulanței de tip C (terapie intensivă mobilă) pe care eram în acea zi.

„- Recepționat, ne îndreptăm spre adresă!”, continuă dr. Carniciu.

Am pornit undeva spre sectorul 4. Era o oră destul de aglomerată și vedeam cum tot mai mulți șoferi uită că au oglinzi la mașini. Pur și simplu tăiau calea ambulanței sau nu se dădeau la o parte decât după câteva secunde bune, timp prețios pentru fiecare pacient, indiferent de urgență.

La fel și pietonii. N-au fost puțini cei pe care i-am văzut trecând strada exact în fața ambulanței. Iar în spate orice frânare bruscă se simte mult mai intens.

Am ajuns la adresă, iar în fața curții ne aștepta fiica pacientului.

„– Ați venit pentru tata?”, ne întreabă fetița care avea până în 12 ani și care era cu ochii în lacrimi. Dar se ținea tare. Ne-a condus până în casă, iar apoi s-a dus în camera ei de unde ne privea prin tocul ușii. Nu era prima oară când ajungea ambulanța la ei acasă. Știa asta și în ochii ei se putea vedea teamă și nesiguranță.

Pe măsură ce dr. Carniciu și asist. Jianu îi făceau un EKG tatălui ei și îl consultau, junioara încerca să ne ajute așa cum putea mai bine. Mă vedea stând în picioare și fotografiind și m-a întrebat dacă vreau un scaun. Nu aveam nevoie, dar i-am răspuns afirmativ și am văzut un zâmbet de mulțumire pe chipul ei. Simțea că este de ajutor.

În tot timpul acesta tatăl ei respira destul de greu. Fusese diagnosticat cu un handicap grav în urmă cu câțiva ani și avea nevoie de o sursă de oxigen preț de câteva ore pe zi ca să poată respira cum trebuie. De această dată respira și mai greu decât de obicei și nu se simțea bine, motiv pentru care dr. Carniciu a hotărât că e nevoie să-l transportăm la spital.

Câteva minute mai târziu eram deja la Bagdasar Arseni unde pacientul era preluat de echipa de medici de la Unitatea de Primiri Urgențe, UPU.

–

Profităm de faptul că nu avem caz și ne îndreptăm spre Stația Centrală de unde urma să luăm medicamentele de care spuneam mai sus. Ajungi aici trec aproape 30 de minute până să primim următorul caz.

Recunosc că-i ciudat să zic asta, dar eram curios să văd despre ce avea să fie vorba. Câteva minute mai târziu a sosit cel de-al treilea caz. O doamnă în vârstă care spunea că are tensiunea mare.

Ajungi la fața locului ne-au întâmpinat cele două surori ale ei, toate trei de aceeași vârstă, aproximativ 60-70 de ani.

„- A venit la mine în vizită cu cealaltă soră și am zis să-i iau tensiunea că știam că are probleme. Și când am văzut că are 25 imediat v-am sunat.”, spunea sora care sunase cu câteva minute mai devreme la 112.

Intrând în camera unde era pacienta auzim de la un radio lăsat într-un colț melodia „Wind of change”. Și-acum am imaginea în minte asociată cu melodia. Cred că abia începuse, că preț de câteva minute doar melodia asta s-a auzit.

Locul era destul de mic, iar cealaltă soră încerca să ne ajute cum putem ca să ne simțim confortabil. Deși nimeni nu simțea nevoia să stea jos, surorile ei insistau.

„- Haideți că vă aduc un scaun, să stați jos!”.

„- Cât am tensiunea? E mare? Ziceți-mi dumneavoastră ce pastile să mai iau…”, spunea pacienta către dr. Carniciu. Într-adevăr când am ajuns avea tensiunea 24 cu 14. O valoare mare, dar pe care se pare că o avea destul de des, dat fiind că nu acuza simtomele specifice unei tensiuni atât de ridicate.

De emoție și teamă doamna nu mai știa să spună nici care sunt medicamentele pe care le ia în mod constant. Îi era frică, dar totodată voia să plece cât mai repede și să se întoarcă la ea acasă. Nu voia să-i deranjeze pe cei din jurul ei, însă tensiune mare i-ar fi putut face rău dacă alegea să plece atunci.

Tratamentul administrat au mai ținut-o la pat și i-a scăzut tensiune suficient cât să fie în siguranță.

N-a fost nevoie de o intervenție medicală complicată. Însă a fost mai degrabă nevoia unei persoane care să-i spună că o să fie bine. Așa cum spuneam mai sus.

–

Câteva minute mai târziu a venit următorul caz. O doamnă de aproape 50 de ani care spunea că tremură în continuu și că o doare capul. Doamna avea diabet și o poveste a ultimilor ani care te emoționează indiferent cât de tare ai fi.

Soțul ei făcuse un atac cerebral în urmă cu câțiva ani și este imobilizat la pat. Înainte de acest atac fusese diagnosticat cu diabet. Apoi câțiva ani mai târziu, și soția a fost diagnosticată cu diabet. Asta după ce pe la începutul anilor 2000 avusese probleme cu tiroida. Au un copil adult deja, dar care lucrează și e pe drumuri mai toată ziua. Acum era plecat din oraș, dar a stat la telefon în permanență cât timp am fost acolo.

„- Dați-mi-l mie la telefon să-i explic situația”,  îi spune Dr. Carniciu doamnei care avea grijă de soțul ei.

„- Nu este o situație care să îi pună viața în pericol, s-a speriat din cauza tremuratului și cel mai probabil totul e din cauza unei răceli severe. Haideți că v-o dau pe mama dvs. la telefon.”, continuă Dr. Carniciu vorbind cu fiul ei.

Nici n-a apucat să-i audă vocea câteva secunde că doamna începuse deja să plângă. E foarte sensibilă în ultimii ani. Așa ne povestea. Iar fiecare moment greu o afectează și mai mult acum.

„- Doamnă, bucurați-vă că puteți vorbi cu soțul dvs. și că vă înțelege și vă răspunde înapoi, că e lucid, bucurați-vă de copilul minunat pe care îl aveți. Aveți atâtea motive să fiți fericită, trebuie să fiți așa pentru ei.”

Parcă tremuratul dispăruse deja, iar zâmbetul îi apărea pe fața doamnei.

„- Sunteți niște oameni deosebiți. De mult n-am mai văzut așa oameni. Trebuie să îi spun și fiului meu.”, continuă doamna printre suspine.

Aici mi-am dat seama cu adevărat că echipajele de pe ambulanțe nu vindecă doar trupuri, ci și suflete. Vorbele calde, empatizarea cu pacientul, toate contribuie la vindecarea trupului prin suflet.

La plecare doamna se simțea deja mai bine.

–

Garda s-a încheiat cu încă două cazuri: o doamnă în vârstă care avea pneumonie bazală dreaptă, și un domn care băuse destul de mult și care credea că vrem să-l omorâm.

Pe toată durata drumului până la spital repeta în ambulanță lucrul ăsta. E-o urgență mai mult cauzată de el, de greșeala făcută consumând prea multă băutură, însă cine e în măsură să judece? Important e ca medicii să acționeze indiferent de siutație, indiferent de caz. Și așa s-a și întâmplat. Cu toții suntem oameni.

–

Am învățat multe pe durata acestei gărzi. Am învățat, așa cum spuneam din titlu, că medicii nu vindecă doar trupuri, ci și suflete. Sau mai degrabă suflete în situațiile în care urgențele nu sunt chiar urgențe. Sau cel puțin nu pentru trupuri.

M-am bucurat să fiu alături de ei și le mulțumesc pentru lecția pe care mi-au dat-o!

–

Până data viitoare, numai bine! Să fim sănătoși cu toții! 🙂