Fotoreportaj de alegeri: După mai bine de 15 ore de stat în stradă

Povestea zilei de ieri a început sâmbătă când am fost întrebat dacă ies să fotografiez duminică oamenii care votează. Din reflex am răspuns da, dar abia apoi mi-am dat seama că am nevoie de un element de legătură ca să fac toată treaba asta. Le mulțumesc frumos celor care m-au susținut în tot proiectul pe care-l veți vedea mai jos încă de când să-l încep!

Așa a luat naștere hârtia pe care o veți vedea în mâinile oamenilor de mai jos. Îmi propusesem ca duminică să fotografiez oamenii care au votat în semn de încurajare pentru cei care n-o făcuseră deja. Aveam în gând să fotografiez 100 de oameni, însă mă gândeam c-am să depășesc ușor numărul acesta.

Povestea a început undeva după 7 dimineața în fața unei secții de votare din Berceni. Frig, puțină lume, în mare parte vârstnici. „Bună ziua! Îmi cer scuze că vă deranjez. Am început un proiect pe internet ca să încurajez tinerii de vârsta mea să voteze. Pot să vă fotografiez cu hârtia aceasta în mână?”, era mesajul cu care începeam fiecare discuție.

Din păcate n-am reușit să fotografiez nicio persoană în vârstă și îmi pare tare rău. Îmi închipuiam proiectul ca pe o trecere printre generații, dar n-a fost să fie. N-am fost lăsat de vârstnici să-i votez.

„Nu, nu face poză, știm noi de ce, vrei s-avem probleme după aia?”, vorbeau între un cuplu de vârstnici. N-am avut nicio problemă cu asta. Sunt perfect de acord ca oamenii să refuze, fiecare din propriile motive. Mi se pare ciudat, în schimb, că puțini oameni știu să refuze. Preferă să plece fără să te bage în seamă, preferă să îți răspundă flegmatic, preferă să te ia la mișto. Preferă orice altceva decât să îți zică „Nu, mulțumesc!” sau „Nu, nu vreau să fiu afișat pe internet!”. Dar puține-au fost reacțiile astea.

   

   

Din Piața Sudului am pornit către Tineretului cu gândul să fotografiez în fața liceului Șincai.

„- Ce scrie pe hârtia aia?”, mă întreabă unul dintre jandarmi. Îi povestesc despre ce-i vorba, iar apoi zâmbește și le povestește și celorlalți. Au fost un model pentru mulți dintre noi. O oră cât am stat acolo i-am văzut ajutându-i pe toți vârstnicii care se deplasau greu sau erau în scaune cu rotile. Amabili, rapizi, cu zâmbet. Felicitări!

Aici la Șincai am început să fotografiez mai mulți tineri și atunci mi-am dat seama că asta ar fi direcția pe care ar trebui să merg. Dat fiind că procentul de mers la vot între 18-24 de ani era cel mai mic dintre toate categoriile de vârstă am zis să mizez pe treaba asta. Iar mesajul meu de aici în colo s-a adresat în mare parte tinerilor, invitația în proiect sunând așa: „Bună! Îmi cer scuze că te deranjez. Am început un proiect pe Facebook ca să îndemn tinerii de vârsta noastră să voteze. Așa că îi fotografiez pe cei care au votat deja, ca tine, cu hârtia asta în mână. Îți pot face o fotografie în semn de susținere?”

Și-am zis introducerea asta de câteva sute de ori. Și-a avut rezultat.

   

   

   

Următoarele locuri în care am mers au fost Academia de Studii Economice, secția de votare de la Politehnică și, spre finalul zilei, la Gheorghe Lazăr. Fiind în tramvai și mergând dintr-un loc în altul cu hârtia în mână aud la un moment dat din spate:

„– Vezi că eu chem poliția dacă mai faci campanie!”, strigă o doamnă în vârstă fără ca măcar să mă întorc spre ea.

„– Doamnă, uitați ce scrie pe ea, fac asta ca să-ndemn tinerii să iasă la vot, nu fac nicio campanie.”, îi răspund frumos.

„– Lasă că știu eu ce faci tu, arunci hârtia aia sau chem poliția!”, continuă doamna.

De aici toți cei din jur, din tramvai, și-au dat seama ce făceam eu de fapt și au început să-i explice. M-am bucurat mult să găsesc oameni care au rezonat cu mesajul meu.

   

   

   

   

   

Cele 12 ore petrecute de la o secție de votare la alta s-au încheiat cu aproape 500 de oameni pe care i-am întrebat. Din 500 am obținut 100 de răspunsuri afirmative, așa cum îmi propusesem. În albumul de pe Facebook oamenii au început să-și dea tag încă de când publicam fotografiile, iar lucrul ăsta mă bucură mult.

Puteți vedea aici albumul publicat pe Facebook!

500 de persoane întrebate. 12 ore petrecute printre secțiile de votare. 100 de oameni fotografiați. Multe întrebări, multe priviri de parc-aș fi fost ultimul infractor, multe refuzuri urâte, mai puține refuzuri politicoase, 100 de răspunsuri afirmative, 100 de zâmbete, 100 de mesaje de-ncurajare. Per total am încheiat ziua cu-n zâmbet larg într-o cafenea de lângă Lazăr așteptând să aflu ce se întâmplă la Universitate.

–

Protestul de alegeri: Piața Victoriei – Aviatorilor – Piața Victoriei – Piața Romană – Piața Universității

Acesta a fost traseul făcut aseară de protestatari și la care m-am alăturat să fotografiez încă de pe la ora 9. Am venit de undeva din spre Aviatorilor și vedeam cum sunt parcate câteva mașini de jandarmi. Încă n-auzeam mulțimea. 5 minute mai târziu a început să se audă un sunet puternic. Se-auzeau oamenii, dar nu se vedeau. Erau paralel cu mine, pe Kiseleff. Am traversat în fugă parcul care leagă cele două artere și am ajuns.

N-am fotografiat multe proteste, așa că m-a surprins de la început numărul mare de oameni. Nu știu să estimez corect, dar sigur erau 2.000. Voiau să meargă spre sediul PSD, doar că jandarmii au blocat accesul de la jumătatea bulevardului. La un moment dat câțiva tineri au reușit să spargă zidul de jandarmi de pe-o stradă lătularnică, dar probabil c-au fost opriți rapid câțiva metri mai încolo. Nu i-am mai văzut apoi.

Se cerea prelungirea perioadei de votare în diaspora. Se cerea un vot corect. Începuseră să se rupă afișele cu Ponta, iar toată lumea întreba de rezultate. Încă nu se știa nimic.

S-a pornit apoi spre Piața Victoriei, unde tot scuarul din mijloc era la un moment dat încercuit de jandarmi. Fac o panoramă cu telefonul și încerc s-o pun pe Facebook.

„– Vezi că sigur n-ai să ai internet aici!”, îmi zice unul dintre jandarmi dându-mi de înțeles care-i situația. Mulțimea protestează în continuare. Jandarmii vin în număr din ce în ce mai mare. Era ora 22:00 și începeau s-apară primele estimări.

Câteva minute mai târziu se pornește spre Universitate. Deja se-adunaseră peste 6.000 de oameni, iar în Piața Universității numărul lor sigur a ajuns la aproape 15.000. N-am mai văzut în viața mea atât de multă lume ieșită în stradă.

Am continuat să fotografiez și la un moment dat am reușit să mă urc pe o platformă de unde filmau cei de la TVR. Le mulțumesc frumos că m-au lăsat să urc lângă ei câteva minute și să obțin câteva cadre de ansamblu. Chiar dacă urcându-mă și coborând nu făceam decât să le mișc camerele destul de mult.

Încep să se rupă afișele cu Ponta. Câțiva oameni încearcă să le dea foc.

„– Nici focul nu-l vrea pe ăsta!”, strigă cineva.

Mulțimea își varsă nervii pe afișele astea. Între timp circulă vorba că Iohannis ar fi ieșit președinte și că Ponta l-a fi felicitat. E-un gest de fair-play care-și avea locul din punctul de vedere al unui tânăr care-a aflat despre politică zilele astea fotografiind strada.

La un moment dat mă decid să ies din mulțime câteva clipe să-mi trag sufletul și văd două jeep-uri Touareg ca cele de M.A.I., dar cu numere obișnuite. Nu era nici poliție în jurul lui. Nu era nimic. Păreau două mașini obișnuite.

10 minute mai târziu Iohannis apare din mijlocul mulțimii. N-a avut portavoce sau microfon, deși toată piața striga să i se trimită rapid. Erau multe în mulțime, dar n-au ajuns la el. Probabil c-a fost decizia lor și are anumite motive la bază. Cert e că Iohannis s-a plimbat preț de 20 de minute printre oameni. Eu trăiam atunci cea mai mai aglomerație cu care m-am întâlnit vreodată. Zeci de jurnaliști încercau să facă material cu Iohannis, să-l filmeze, să-l fotografieze, să-l intervevieze, iar eu eram în capătul celălalt al mulțimii.

Eram ofticat, sincerc, că fix atunci mă gândisem să mă opresc și eu câteva minute. Dar mi-am zis să-ncer să străbat mulțimea. Îmi cer scuze celor pe care i-am lovit, poate, cu rucsacul în toată fuga aia. Eram la mine doar cu obiectivul de 35mm cu care am plecat de dimineață de-acasă. Trebuia să fiu destul de-aproape pentru o poză bună. Ajung la 3-4 metri, dar nu e suficient. Îmi cer scuze de la cei din jur și încerc să-mi fac loc și mai în față, dar mă blochez la zidul de jurnaliști. De-aici nu mai aveam ce face. Oamenii trebuiau să-și facă meseria și să transmită mai departe mesajul noului președinte.

Când dintr-o dată îmi simt picioarele strânse și văd cum mă ridic. Tinerii din jur m-au prins de picioare și m-au ridicat cu vreun metru în aer, suficient cât să fiu la nivel cu Iohannis (care era pe o treaptă mai sus) și să am un unghiu bun pentru poze. În secundele alea am fotografiat cât de repede și mult am făcut și am greșit multe cadre. Unul singur mi-a plăcut. E cel de mai jos. Sunt tare bucuros de el și le mulțumesc celor care m-au ajutat să-l fac. Altfel nu reușeam!

Încet, încet se văd tot mai multe zâmbete pe cei din jur. Atmosfera-i mai relaxată, iar mulțimea începe să se spargă pe la ora 1. Aproape de ora 2 ajung și eu acasă și încep să lucrez la fotografii. Am pus capul pe pernă la ora 4 dimineață. 21 de ore mai târziu după ce-am început la 7 să fotografiez oamenii care au votat. 21 de ore în care m-am simțit plin de energie, fericit de proiectul pe care l-am inițiat, și entuziasmat de reacțiile multor oameni.

Pentru mine-a fost o adevărată experiență ziua alegerilor. Povestea ei ați putut-o citi în articol. Vă mulțumesc celor care-ați avut răbdare să citiți tot! S-aveți o săptămână cu spor în tot ce faceți! 🙂