Nu lăsa ce-i rău, ce-i greu să te doboare

Prima jumătate a anului trecut a fost o fugă între spitale. Acasă, în București, iar acasă și așa mai departe. Cu emoții, frică și tot felul de gânduri. A fost perioada în care am văzut o mulțime de oameni bolnavi în spitale resemnați cu ideea că își trăiesc ultimele zile. Oameni fără pic de speranță, care cu siguranță ar fi meritat mai mult. Și care ar fi putut să fie bine. Dar nu erau așa.

Bucuria mea a fost că a doua jumătate a anului a venit cu vești bune, foarte bune, la care poate nici nu speram. Continuănd însă drumurile – mai rare, din fericire – la spital, mi-am reamintit de fiecare dată de vorbele unui domn care, așteptând de câteva ore să fie internat – avea o boală oncologică, spunea că mai bine „rămâneam acasă și-așteptam să mor, decât să vin aici”.

Zilele trecute, la polul opus, am ajuns într-un centru în care ajung oameni cu aceleași gânduri, dar care pleacă schimbați în totalitate. E vorba de Hospice, Casa Speranței, care eu credeam inițial că e un azil. Un loc unde ajung vârstnicii și rămân acolo să-și petreacă un alt capitol, ultimul, al vieții lor. M-am înșelat. Și m-am bucurat că a fost așa.

Casa Speranței găzduiește copiii care suferă de boli limitatoare sau amenințătoare de viață și adulți cu boli oncologice. Cu sau fără card de sănătate. Cu sau fără diverse forme de asigurare. Cu sau fără resurse materiale. Pentru că totul e complet gratuit.

Nici asta nu credeam, sau cel puțin nu-mi imaginam că poate fi așa. În centrul în care am fost noi am aflat că este găzduit și un pacient de 97 de ani, care-i sufletul locului și glumește cu toată lumea, și că un alt fost pacient este acum parte a echipei.

Făcând un tur prin întreg procesul pe care-l parcurg oamenii ajunși aici, am aflat și am înțeles de ce i se spune Casa Speranței. Chiar când să luăm liftul de la recepție, am văzut o doamnă ieșind din el. Mi-am dat seama cu greu că era pacient. Întreb despre ce e vorba și aflu că ajunsese la Hospice în urmă cu două săptămâni cu o tumoră pe creier. Stătea doar în pat, nu se mișca deloc. Acum se plimbă singură sau cu doar puțin ajutor și se pregătește să plece acasă.

Și așa sunt majoritatea pacienților. Vin pentru două săptămâni – dar sunt găzduiți și mai mult dacă au nevoie – și apoi pleacă acasă, urmând să revină în momentul în care simt nevoia. Dacă la început majoritatea sunt aduși de familie și se simt abandonați, după ce descoperă locul își doresc să revină din proprie inițiativă.

Prind din nou încredere în ei și forțele lor și oricât de clișeic ar suna, ei devin alți oameni. Datorită ambientului, personalului medical, activităților, tuturor facilităților, șederea aici devine complet altfel percepută de toți care-i trec pragul. Iar acestea sunt doar câteva dintre particularitățile care fac din Hospice un ajutor incredibil de util. Săptămânal, de exemplu, vin stiliști L Oreal – unul dintre partenerii proiectului – și le oferă doamnelor, pacientelor, tratamente care le fac să se simtă adevărate vedete. Dintr-o dată prind încredere în ele și, ne spunea personalul medical, se vede cum de pe o zi pe altă își îmbunătățesc semnificativ starea de sănătate.

Am să vă arăt câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut acolo. Nu înainte să vă spun că la Hospice își pot găsi locul și persoanele care au nevoie de tratamente punctuale. De exemplu, pentru doamnele care suferă de cancer mamar, există o serie de tratamente costisitoare de care pot beneficia complet gratuit. Indiferent dacă stau sau nu în centru.

Încercând să aflu astfel cât mai multe despre cum poate fi centrul ajutat ca să ofere în continuare servicii de acest fel, mi-am dat seama cât de importante pot fi donațiile modice, pe care mulți dintre noi le găsim ca fiind insuficiente. Nu-i așa. Una dintre campaniile ONG-ului Hospice îndeamnă oamenii să doneze 1 leu pe zi, adică 30 de lei pe lună. O sumă cu care nu ai zis că poți ajuta un astfel de centru. Însă e o „sumă incredibilă”, spune una dintre doamnele care se ocupă de strângerea fondurilor. Adunată de la om la om, se poate transforma într-un ajutor extraordinar.

La fel și bănuții strânși din cutiile acelea plasate prin benzinării sau supermarket-ul. 10 bani cu 10 bani, adunați de la un om la altul, au cumulat anul trecut 85.000 de lei. 85.000. Care nu-s deloc puțini.

Dacă vreți să contribuiți, să-i ajutați pe oameni să facă bine în continuare, puteți dona 2% din impozitul pe venit – practic, nu vă costă nimic, dar pentru ei e un ajutor foarte mare – sau să donați recurent, pentru că bunătatea nu ține cont de anotimp, o anumită sumă, constant, pe parcursul lunii.

Oricât de mică vi s-ar părea suma pe care o donați, gândiți-vă că nu e deloc așa.

Obiecte hand-made făcute de pacienți

Cameră multisenzorială, care te încurajează să fii mai rezistent la… durere, să uiți de ea

Colț din salonul în care săptămânal pacientele au parte de tratamente ca-n povești

Aceleași obiecte făcute de mână de pacienți. Arată ca adevărate opere de artă. 🙂

Școala Hospice, acolo unde pot veni copiii pacienți, frații lor, ori copiii pacienților

Biblioteca

Cutiile care adunate cap la cap au adus 85.000 de lei anul trecut