Dacă-mi spuneai acum trei ani că am să alerg vreodată 5 kilometri aș fi zis că râzi de mine pentru că-s mai plinuț. Pe atunci aveam 17 ani și vreo 110 kilograme. Situația a făcut ca apoi să-mi dau seama că trebuie să schimb ceva, iar după un an și jumătate și multe, dar foarte multe ore de antrenamente cardio, multă voință și ambiție am ajuns să am cu 30 de kilograme mai puțin. Acum, spre exemplu, am 72 de kilograme. Situația s-a schimbat, deci, de-a lungul ultimilor ani.
Dar chiar și așa nu m-aș fi gândit că pot alerga 5,6 kilometri. Poate vi se pare puțin. Cert e că mie încă mi se pare mult. De acum aproape doi ani de când am încetat cu antrenamentele cardio n-am mai prea făcut mult sport. Merg zilnic foarte mult pe jos, am tot felul de activități care mai implică și efort fizic în doze mici, se adună zile pline și așa corpul meu își ia doza de sport, dacă pot spune asta. Ideea e că n-am mai alergat de mult timp. Am mai alergat prin vara anului trecut, dar știu că după aproape un kilometru și jumătate mă opream și ziceam că-i suficient.
Acum mi-am făcut curaj și am participat inconștient la #WinterTri Challenge Izvorani alături de Alexandra Blaș și Cristian Florea, făcând împreună echipa Kooperativa. Am participat împreună la triathlon: eu am alergat, i-am predat ștafeta lui Cristi care a avut de parcurs un traseu cu bicicleta, iar el i-a predat-o Alexandrei care a înotat. Vă voi povesti fiecare parte în continuare.
De ce zic c-am participat inconștient? Eu nu puteam alerga nici 2 kilometri, dar 5? Cum avea să rezist? Cum avea să fiu după? Mă tot întrebam, dar aveam în cap gândul că sigur voi reuși să duc la bun sfârșit cei 5,6 kilometri pe care trebuia să-i alerg prin pădurea plină de noroi de la Izvorani. Zăpada se topise zilele acestea, iar tocmai în dimineața evenimentului a început să și plouă.
Apoi mi-am dat seama că toată treaba asta cu alergatul și competițiile în genul ține mai mult de voința din interiorul tău, decât de forța pe care o ai. Dar să începem prin a vă arăta echipa.
Așa cum ziceam am participat la proba triathlon ștafetă care s-a desfășurat astfel: la 11:45 am pornit eu într-o alergare de 5,6 kilometri prin pădurea Izvorani, după care i-am predat ștafeta lui Cristi care avea de parcurs un traseu pe bicicletă de 12 kilometri prin aceeași zonă, iar el i-a predat Alexandrei ștafeta care avea de înotat 500 de metri în bazin.
Să începem cu alergarea. N-am mai participat niciodată la un astfel de maraton. Eram așezat acolo, la linia de start, și simțeam cum am din ce în ce mai mari emoții. Mă întrebam în continuare cum duc eu la bun sfârșit cei 5,6 kilometri. 3,2, 1 START, s-a auzit dintr-o dată. Am pornit. Mi-am zis că trebuie să păstrez un ritm așa cum pot eu și să-l țin cât mai mult posibil.
Și am alergat fără pauză cam un kilometru și jumătate după care am început să mă simt obosit. Am luat pauze mergând vreo 20-30 de metri și apoi reluam alergatul. Am tot făcut așa pe traseu de câte ori simțeam că nu mai pot. Știam că trebuie să termin și ăsta-mi era cel mai important gând. Și tareee faină mai era senzația când treceam pe lângă diverse puncte cu voluntari și ei ne încurajau pe mine și pe ceilalți participanți. Simțeam că mai am puterea să mai alerg. Simțeam că pot. Deși eram deja spre capătul puterilor.
Îi tot întrebam pe voluntari cât mai e, iar când am auzit că mai am 2 kilometri și făcusem mai mult de jumătate am simțit încă un imbold. Îmi ziceam că pot. Și am putut. Am terminat cei 5,6 kilometri în 40 de minute. Inițial îmi doream să nu fac mai mult de o oră. Dar se pare că m-am încadrat în 40 de minute. Și tareeee fericit am mai fost când i-am predat ștafeta lui Cristi!
De aici el a avut de tras tare. M-am dus să mă schimb repede, am făcut un duș raaapid și apoi mi-am luat aparatul ca să-l fotografiez pe Cristi la întoarcere. Priviți-l pe el (în geacă roșie) și pe ceilalți participanți care se grăbeau să predea ștafeta mai departe. Cristi urma să i-o predea Alexandrei.
De aici Alexandra a trebuit să dea tot ce are mai bun. Inițial mi se părea puțin. Mă întrebam: „cât de lungi pot fi ăștia 500 de metri de întotat?”. Mda, m-am înșelat. Când am intrat în bazin și am văzut cât de lung e și avea doar 50 de metri și trebuia parcurs de 10 ori mi-am zis că m-am înșelat în cel mai profund mod.
O priveam cu mare, mare admirație pe Alexandra când înota. Mă uitam la ea și mă gândeam de câtă putere are nevoie ca să termine cei 500 de metri. De pe margine mi se păreau o infinitate, sincer. Dar i-a terminat cu bine! Cu toții am terminat cu bine! Înainte de a vă arăta fotografiile de final, priviți-le pe cele din timpul probei de înot.
Și iat-o pe Alexandra atunci când a fost premiată pentru terminarea cursei!
Iar la final am făcut o fotografie cu medaliile noastre! Am fost tare bucuroși! A fost un eveniment pe cinste, o provocare pentru noi toți și o situație care ne-a arătat că puterea ne-o facem chiar noi!
Și, în final, un selfie cu al vostru Dragoș fix după terminarea cursei și altul cu toată echipa! 🙂
1 comment